Cei cu zâmbete contează acum. Nemernicii mai nenorociţi decât mine..
Într-adevăr cuvintele au murit, şi totul se mişcă luând viaţă din linii melodice. Se nasc instincte? Nu.. doar involuează.. sau există.. Dar eu? O să aştept să mă regăsească sau o să mă-ntorc când o să-l uit.
Scena era fabuloasă, iar sunetul divin. Culorile se amestecau cu vederea, sunetul cu dansul formând figuri geometrice simple şi statornice, iar singurul lucru clar a dispărut. Cursul vieţii, în frumuseţea lui acum ordonată, liniară continua să se deseneze în ritmul clapelor… pianul conducea acum lumea, oare? Nu, e doar instrumentul la care el cânta. El era creatorul. El stăpânea cubul şi se mândrea cu structura perfectă a figurilor sale până când formele curbe.. circulare a celei care nu zâmbea străluceau în alb negru. Atunci cubul s-a spart.
Şi cea care tăcea se opunea forţelor naturii, sfida ordinea şi în nuditatea ei se aşează în faţa creatorului, pe clape. În tot conturul ei, singura linie dreaptă era cea dată de forma buzelor. Căci nu zâmbea. Şi atunci sunete haotice au început să cânte, iar cea care nu zâmbea aluneca uşor pe sunete eliberând pianul însă punând stăpânire pe creator. Şi atunci mâinile sale cântau din nou ce eu îi dictam.. şi astea mi-au fost versurile.. azi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu