Când inima-și desface toți nasturii

A tiny spider came out of it.. of my heart

Then came a frog, and ate the spider.

My heart watched..

Then came a man, who spoke only in despair

And tortured the frog part by part

It was hard to bear.. but again, my heart watched

Then raindrops fell on the spider's web

And the man's thirst was eased.

My heart? It was there. It still is.

It can't watch, but is she pleased?

And then was I,

the one that takes her lips and cry with them

and makes it rain..

In the mouth of man.

Days of night, days of light

Days of simplicity in an insecure room of laughter

Which yesterday lasted forever, and ever after,

Days not followed by some rules of sensuality,

in this passive way for us, now, to see reality,

Days which now have a number, a sense.. a quality for hearts..

Are just days, not moments, not thoughts.

Qualities of hearts

..are to be seen in every inch of our bodies.

Everything outside me speaks.

Lips are silent. Fingers swear. My neck begs.

My back, when it is naked, tells the story of my legs.

My breasts are freaks, they seem to hate my lips.

And my arms.. My arms are my heart. Truly.

Always open, never empty.

Who am I to believe I'm nothing?

I'm not mine, nor anyone's decision to be.

"When the rest of Heaven was blue"

Tender souls

are the ones who lost and sinned.

Tender us because we wander

and the life in us.. struggles with hunger..

To live, to break things.. to make, you there, feel alive.

To starve for dreams, to write a while

..some love, some hate.. some fingers

Trying to escape beneath your skin.

And still, we sing..

Poems

Hold fast to dreams For if dreams die Life is a broken-winged bird That cannot fly. Hold fast to dreams For when dreams go Life is a barren field Frozen with snow.

(Dreams by Langston Hughes) Annabel Lee It was many and many a year ago, In a kingdom by the sea, That a maiden there lived whom you may know By the name of ANNABEL LEE; And this maiden she lived with no other thought Than to love and be loved by me. I was a child and she was a child, In this kingdom by the sea; But we loved with a love that was more than love- I and my Annabel Lee; With a love that the winged seraphs of heaven Coveted her and me. And this was the reason that, long ago, In this kingdom by the sea, A wind blew out of a cloud, chilling My beautiful Annabel Lee; So that her highborn kinsman came And bore her away from me, To shut her up in a sepulchre In this kingdom by the sea. The angels, not half so happy in heaven, Went envying her and me- Yes!- that was the reason (as all men know, In this kingdom by the sea) That the wind came out of the cloud by night, Chilling and killing my Annabel Lee. But our love it was stronger by far than the love Of those who were older than we- Of many far wiser than we- And neither the angels in heaven above, Nor the demons down under the sea, Can ever dissever my soul from the soul Of the beautiful Annabel Lee. For the moon never beams without bringing me dreams Of the beautiful Annabel Lee; And the stars never rise but I feel the bright eyes Of the beautiful Annabel Lee; And so, all the night-tide, I lie down by the side Of my darling- my darling- my life and my bride, In the sepulchre there by the sea, In her tomb by the sounding sea. Edgar Allan Poe

Cafeaua de la miezul nopții

- Ce faci?

- Tu ce ai crede că fac acum?

- Mda..

- Nu serios, cred că știi ce fac.

- Adică?

- Adică mă gândesc.

- A, din nou intrăm în asta.

- Care din nou? N-am vorbit de mult. Și știi ce înseamnă o

conversație la ora asta.

- Bun atunci. La ce te gândești?

- La ce e dincolo de ce cred eu.

- Mai explicit te rog.

- La oameni, la idei ce-mi pot ridica părul pe șira spinării, la un cățel care să mă înveselască permanent, la mine într-o rochie elegantă, la un film foarte bun pe care n-o să apuc să-l văd vreodată, la ce inseamnă Mona Lisa, la cum e să simți toate vibrațiile unei melodii clasice, să comunici prin muzică, la cum e să fii actor, să cuprinzi o parte de viață pe o scenă de cinci metri pătrați, cum ar fi să găsești străini cu care să dezbați pe o bancă, și toate astea să te ridice și să nu mai ai tangențe cu Bacovia la modul profund.

- Cam greu.

- Atâta timp cât asta nu-i și dorința ta, e normal. Dar tu ce vrei?

Pixul, Pielea si Pistolul - Despre fericire

"Câte lacrimi au curs pentru cuvântul fericire! Fără el am trăi mai liniștiți.." (Flaubert)

Stăteam pe malul râului amândoi. Inn, ca de obicei, uita de mine și începea să se gândească. I-am spus că ar trebui să simtă și el măcar odată apa curgând fără a se gândi la lipsa de originalitate a acestei fapte, despre care știa că până la urmă va fi scrisă.

În fond, de asta stă el mereu fără să scoată prea multe vorbe.. pentru că prin cuvânt nu are nimic de spus, iar tăcerea, pe lângă faptul că e un izvor de idei interesate.. e.. originală.

Eu, plictisită, am decis. Îi voi cânta în strună.

-Ce-i fericirea, Inne?

Acolo.. sub fruntea lui eram acum.. între breton și ochelari.. și mă privește. Știe la ce mă gândesc. Știe ce vreau să fac.

Și totuși n-a spus nimic..

Mind algorithms

The real world isn’t reducible to a set of propositions.

“It is clear that there is no classification of the Universe that is not arbitrary and full of conjectures. The reason for this is very simple: we do not know what thing the universe is.”

There’s no encyclopaedia which can contain all possible facts about any situation. You may have good heuristics and terrific search algorithms, but when you’re up against an uncategorisable domain of infinite extent, you’re surely still going to have problems.

Aren’t they right to emphasise the potential value of introspection? Isn’t it the case that introspection is our only source of infallible information? Most of the things we perceive are subject to error and delusion, but we can’t, for example, be wrong about the fact that we are feeling pain, can we? That seems interesting to me. Our impressions of the outside world come to us through a chain of cause and effect, and at any stage errors or misinterpretations can creep in; but because introspection is direct, there’s no space for error to occur. You could well say it’s our only source of certain knowledge – isn’t that worth pursuing a little more systematically?

Scraps

Ce-i scrisul? Chemare. Ce-i muzica? La fel. Cine scrie si cine canta? Talentul. Si cui? Celor netalentati, fara chemare. Celor ca mine. Ratiunii. Cea care nu se supune intuitiei. Pentru ca nu are intuitie. Instinctul ma indeamna sa condamn instinctul. Pentru ca nu il am eu. Ci el, el care nu si-l poate reprima.

Nu, chemarea nu e un instinct.

Cine e de condamnat? Nu cei nestutori, ci aceia care stiu si nu accepta. Cei ce cred intr-o singura certitudine.

Elizabeth Barrett Browning- Sonnets From The Portuguese (1850)

How do I love thee? Let me count the ways.
I love thee to the depth and breadth and height
My soul can reach, when feeling out of sight
For the ends of Being and ideal Grace.
I love thee to the level of everyday's
Most quiet need, by sun and candlelight.
I love thee freely, as men strive for Right;
I love thee purely, as they turn from Praise.
I love thee with the passion put to use
In my old griefs, and with my childhood's faith.
I love thee with a love I seemed to lose
With my lost saints,—I love thee with the breath,
Smiles, tears, of all my life!—and, if God choose,
I shall but love thee better after death.

Orfanii de motive, noi și eul nostru

Comentariu: Lumea interioară nu-i societate și nu-i o gamă variată de oameni independenți. Interiorul e o lume fondată pe o ideologie proprie, divizibilă numai în personaje. Ele nu sunt chinuite, ci au anatomii legate prin gena proprie creatorului. Gena și nu dorința, pentru că imaginația nu are dorințe, dar acesta nu e doar un exercițiu de imaginație sau de cunoaștere de sine, e un refugiu. E refugiul vidului interior.

E acolo și e niciunul,

Nici doi, nici noi

Nici flori din ploi

Și ce-i sigur, e singurul eu.

Eu eul de aici, din liric.

Și din epic. Și din mine.

E ascuns. Și-acum e unic.

Și e-o cană cu puține

Motive de tine.

Dar aici e dimensiunea

Unde păcătoșii sunt artiști

Și virtutea nepăsare.

Noi, suntem mulți, și suntem unul, căci eu

mă divid. Și pot.

Pot aici să fiu intelectual și animal.

Și-n fața ta să rămân Om.

Pixul, Pielea si Pistolul 7, Spre adâncul adâncurilor. Cu Inn de mână

Eu: -Ști ce-i spontaneitatea, dragă Inn?

Îl întreba entuziasmul din mine atunci când ne plimbam pe pod, iar eu îmi scoteam hainele, de la geacă până la maieu.

Inn: -Nu, și dacă e vorba de tine nici c-aș vrea să aflu. Zău Oana, o să răcești.

Eu: -Hai să-ți arăt.

Și le-am aruncat pe toate într-un pom. Alergam și mă simțeam liberă.

Inn: -Sunt cu minus... gradele adică. Temperatura.

Se vede. Îl intrigă ceva acum. Și e o senzație atât de meschină, și de plăcută în același timp.

Eu: -Hai Inn, dansează. Dezlănțuie dorința din tine. Aleargă. Dezbracă-te. Simte frigul. Trăiește.

Se mulțumea doar să mă privească. Știa că a doua zi mă va paște o răceală teribilă, dar nu-i mai păsa. Nici mie dealtfel.

Eu: -Hai Inn, nu mă privi așa.

Îi spuneam asta doar ca să-i atrag atenția. Și în rest îi zâmbeam.

Eu: -Hai să cântăm.

Știam că asta îi va plăcea. Noi avem un fel aparte de a "cânta".

Eu: - And I don't wanna miss a thing!

Zbieram acum fără să se simtă vreun acord, vreo notă muzicală. Și lui Inn i se ridica părul pe șira spinării. Totuși cred că era de la frig.

Inn: - Și te caut în toate femeile..

Eu: - Mă găsești pe mine azi. Țip eu iar..

Pixul, Pielea si Pistolul 6

9 februarie 2010 ~When darkness turns to light, it ends tonight~

Nevoi

.. de comunicare, de înțelegere.. de pricepere, de alții, de noi înșine.

Nevoia de tine, cititorule, e crucială și de aceea mi-am luat introvertirea în mână și-am aruncat-o în tine ca reflecție și-n alții ca strigăt de ajutor. Pentru ce încă e greu să spun, dar sunt sigură de disperarea mea pentru recuperarea acelui sistem de valori atât de bine înrădăcinat odată într-un suflet de-al meu de-atunci. Acum la fiecare mică certitudine sar necumpătat într-o fericire temporară și iluzorie. Ca Moll Flanders în brațele bărbaților.

Și nu generalizez. Mă refer la certitudini de orice fel, dar să nu fie la nivel material sau social. Viața fără răspunsuri nu ar fi grea dacă ți-ai permite să te afunzi în legile societății și te-ai conforma ei: ești un consumator, un producător (chiar și de artă, pentru că nu mai e sens în catarsis atunci când talentul pune stăpânire pe o idee fără valoare, fără prea multă mediatație, iar când se vorbește de o întreagă colecție de lucrări, ele nu ascund în spatele lor un adevăr ori o viață- dacă nu arta îțî mai reprimă setea de răspunsuri, atunci ce anume?-), interacționezi cu oameni, negociezi, comunici, te descarci, preiei ideile arhetipale despre viață: banii.

Și aici mai greșesc.. simplitatea asta probabil ar fi ideală dacă vânezi un simplu trai.

Și acum cred că îmi pot numi disperarea: eu ce vânez?

Puncte de vedere

Problemele in general redau siguranta. Siguranta puterilor proprii de a incerca o solutionare. O problema ce poate starni interesul unui asemenea caracter ar fi insasi negasire unei probleme, implicand incetarea solutionarii si deci a increderii.

Asta ar putea inseamna ca suferinta are un rost, ca intr-un fel este binevenita. E ca o reciprocitate intre incercarea de a-i gasi rostul in situatiile specifice ei si intre un soi de fericire oarba ce stopeaza insasi puterea de a judeca problema ca problema, dar nu in sensul negativ, al implicarii unor consecinte regretabile ci in sensul problemei ca idee ori conceptie nesimplificata ori neinteleasa.

Se poate usor spune ca un astfel de caracter, insetat de problematici interioare, uita de anumite lucrui esentiale vietiiȘ cum ar fi fericirea. Daca m-as atasa din nou de tipul aceasta pot ,iar, sa revin la trasatura definitorie a mea, si anume problematica fericirii. O simplificare a ei ar fi enuntarea sa si anume ce este fericirea?, insa simplificarea solutionarii inseamna multa cunoastere empirica si teoretica, poate. Dar detasandu-ma de acest caracter “problematic”, revin la fericire si suferinta. Aceste doua concepte au fost indelung analizate si illustrate in religie, psihologie ori alte domenii, dar este de ajuns?

Suntem subiectivi, putem ajunge la o concluzie usor de dat jos de catre altii, insa ea ne face fericiti pentru o perioada mai lunga sau mai scurta de timp. Aceasta ultima fraza poate fi defapt o viziune pe care unii ar numi-o “din exterior”, insa e pierduta pentru ca toate problematicile pot fi reduse la subiectivitate. Atunci putem ramane la caracterul nebun, mai devreme amintit: cel ce incearca sa solutioneaze, cel care isi alimenteaza posibilitatera de a trai prin probleme.

Prin problematici ei isi da definitiile proprii, si deci gaseste propria cale de alimentare spirituala. Pentru ca fericirea in general inseamna miscare atat spiritual cat si fizic, inseamna “a trai”. Si cum poti trai altfel decat prin creatie?

Si ce este creatia? Solutie.

Arta creaza solutii temporare la orice intrebare, care, pana la urma se rezuma la una singura: ce este viata?

Fiecare solutie constituie cate un fir de semnificatie, specifica oricarui creator. Si acel fir se lungeste singur ori se impleteste cu altele dand nastere hainelor noastre spirituale. Si ele se sunt cele care fac pe om, om.

un fel de animalut

14 ianuarie 2010

incerc sa imi reprim imediatul