sâmbătă, 31 ianuarie 2009

Winter fairytale


N-am nimic de spus, 
Dar am metafore să zic nimic,
Că orice-aş zice, n-ar fi de-ajuns
Iar tot ce-am zis e risipit.

Odată am fost un greiere
Cu inima încă mai sunt,
Îmi cânt toată vara cuvintele
Iar vioara-n loc de inimă
Sun-a gol. 
Ca briza mării într-o scoică.
Îmi plac amurgurile..
Îmi amintesc de multe
De acei marcanţi ai adolescenţei.
De cei care-mi numărau zilele
Şi de cei care mi-au albit nopţile.
Nu demult, am simţit în mine un copac.
Cum toamna m-a lăsat şi fără straie,
Am ramas goală într-o lume rece
Iar marcanţii vieţii mele
Au păşit pe lângă rimele dorului
Din care mă hraneam de-atatea ori.

“Oamenii” mi-au rupt crengile de fiecare dată
Aşa cum unui copil i-ai rupe aripile
Sau cum unui condei i-ai răpi dreptul la cerneală.
Mi-au luat dorinţa de-a simţi o ultimă dată
Vântul rece.. razele calde printre ramurile sobre
Sau uneori pline de viaţă.
Voi aţi răpi visele unui copil ?
Aţi lasa un poet fără glas ?

Acum sunt un om. Şi mi-e frică.
Mi-e frica de padurea pustie de oameni
Care interzic prin corole înalte de pomi 
Mângâierea unei raze de soare.
Aşa că, o să-mi continui viaţa de greiere
Şi-o să-mi cânt la nesfârşit cuvintele
Ce oricum nu-ţi vor spune nimic, 
Că orice-aş zice, n-ar fi de-ajuns
Şi tot ce-am zis e risipit.

fara ceara, oana. 

Un comentariu:

The Green Light spunea...

A fost draguta poezia.
Imi place qm scrii :)